top of page

Pregatire de paste

3 Mai 1986

Pregatire de paste

Încerc să reiau instantaneele din viața fetițelor mele. Au trecut câteva luni. Între timp, Danieluța a spus de multe ori "tata", iar "mama" abia acum de curând de câteva ori.


Este o gingășie de copil ce nu are asemănare. Simplul schimb de priviri cu ea o poate face să se transforme într-un zâmbet larg, mai mare decât ea. Are aproape 8 kg. Ochii, din albaștri cum erau în primele sale zile de viață, s-au cam transformat parcă spre un verde sau cam așa ceva, undeva parcă ar putea deveni și căprui (ca ai Nicutei, căprui verzui deschis).


Despre Ancuțeluța, ce să mai spun?! A început să scoată din guriță numai nazdrăvanii. De pildă: zice mama-sa: "Numai, Ancuța, că te murdărești, și-i păcat!", LA CARE Ancuța zice: "Nu capăt!" Mama-sa: "Ancuța e o păcătoasă", iar Ancuța: "Mama e puturoasă"; încearcă ea să se apere. Vede că este blamată, dar cu un cuvânt (sau o familie de cuvinte: păcat; păcătoasă) pe care nu l-a mai auzit.


"Cum te cheamă, Ancuța?" - întreabă oricine, că ea răspunde la oricine.

Asopu Acuta”,

dar pe sora ta?

Asopu Dunuta”,

Pe mamica?

Asopu Nicuina

Pe taticu?

Asopu Gica.

De unde esti?

Bineasa, judetu Contanta.


Un astfel de dialog este o delicatesă în materie de conversație. De altfel, copiii mei pentru mine sunt niște delicatese și orice lucru pe care-l fac ei acum este atât de drăgălaș și de scump că tare mi-e teamă că peste ani se va așterne uitarea implacabilă și ne va priva de cele mai drăgălașe amintiri. Acesta e și motivul consemnării acestor amănunte aparent fără importanță și fără valoare literară.


Anca a învățat (acum două luni) câteva cuvinte englezești pe care le memorează cu o exactitate nemaipomenită, deși în pronunția sa puțin "pocită". De exemplu: boy – ea spune "poi", fata – girl – ea spune "caal" (în loc de gaal, deci), water - oota – pe asta o zice bine, good night – gut nat zice Ancuțica.


Dialogul în englezeste decurge cam așa:

"Anca, cum se spune în englezeste la ceasul de masă?"

Se gândește puțin, îl privește undeva pe televizor și rostește: "coc"

"Anca, cum se spune la ceasul de mână?"

Anca zice ca să câștige timp:

"A teșu de mâini?" și imediat: "uaci"


La fel cu pâinea, la care ea îi spune "ped" în loc de "bred" (de la bread). Acum vreo două săptămâni am cumpărat de la Constanța mijloace de locomoție. I-am cumpărat Ancuței o tricicletă foarte drăguță, cu care a căzut deja de câteva ori, fără însă a reușit să se propulseze singură. Apasă pe o pedală până la mijlocul cursei acesteia, și deci merge câțiva centimetri, apoi brusc apasă pe cealaltă, care o propulsează înapoi. Bate, deci, pasul pe loc. Nu înțelege încă mecanismul, dar până la urmă...


Nu tot la fel stau lucrurile cu Daniela. I-am luat un cărucior pentru a învăța mai repede mersul pe propriile piciorușe. Cu ea nu am mai stat legată tot timpul iernii, fiind mai frig aici la bloc în sala noastră de așteptare, cum îi zicem sufrageriei, datorită dimensiunilor și numărului mare de uși (trei). Nu vroia deloc să miște vreun picioruș pentru a face primul pas, dar acum, cu căruciorul, colindă toată casa. E un lucru frumos și util, mai ales util, pentru că acum Daniela, când o ții pe piciorușe, are tendința parcă să fugă, nu să meargă normal, deci și e micuță. N-am găsit și o mașinărie pentru menținerea echilibrului, atunci ar fi fugit de-a binelea mititica. Acum sunt plecat de la biserică la împărtășanie. Le-a pregătit mama de dimineață și au plecat.


S-a întors Nicuța. Le-a lăsat la Mamaia Anica și a venit să ia mielul lor de la frigider și să meargă că tataia îl taie azi pe al nostru (mâine 4 mai '86 e Paștele). Îmi povestește o secvență: nenea Marian a dat s-o mângâie, pe piciorușe, pe burtică uța, iar ea foarte indignată l-a îndepărtat cu gestul ei persuasiv: "Nu mai faci așa, Ancuța e pătășită!" (adică e împărtășită). S-au împăcat apoi. Și acum citește nenea Marian povești. Cea mai formidabilă secvență rămâne totuși aceea în care Ancuța drăgălășenie, o alintă, o mângâie, copii în dune, bineînțeles, pe noi, pe Danieluș. E ceva antologic. E ceva comi-dramatic, că mie îmi vine să râd și îmi dau lacrimi ușoare de bucurie și fericire, când o aud pe Ancuțica, pe fondul unei grimase născute din gestul dragostei nemărginite (ochii întredeschiși, dinții foarte strânși): "Putuoasă mică Dani? Da? Da? Dani ești eti moasă, și cumpă, și suioaua Acuta".


Când Dani papă din sticla cu biberon lapte, Ancuța cere, iar mama sa îi spune să-i ceară Danieluței, că al ei este. Atunci iar e o scenă monumentală. Cu o docilitate dusă la paroxism i se adresează surioarei sale care își vede în continuare de "alimentația rațională", ea nefiind la curent cu negocierile ce se duc pe seama sticluței sale: "Dani te og mos, da și Aca pitin ape". Ii dă mama sa și ei puțin, dar ea ar vrea mai mult. Ce bine ar fi fost dacă ar mai fi fost tatăl la CAP (bine pentru ele că aveam lapte gras din belșug, că Ancuțica a dus-o bine în privința asta). Un timp am dus-o pe Ancuța după ce s-a născut Dani, că e acru, că nu e bun, dar n-a mai putut copilul de curiozitate și într-o bună zi iar i-am dat, dar nu ia lapte decât când i se năzare ei, așa...


Amândouă sunt foarte iubite de copiii din bloc pe care Ancuța îi domină cu autoritate, vorbindu-le, povestindu-le sau dimpotrivă, tacând cu încăpățânare când ceva nu-i convine. Păcat că nu mai pot zilnic să scriu câte aud și câte văd cu ele. Păcat. Ar fi un adevărat documentar peste ani. Tentativa mea de a cumpăra magnetofon (dacă tot aparat de filmat nu se poate) pentru a le înregistra pe pisicile astea mici, s-a soldat cu un fiasco. Magnetofoane nu se mai găsesc pe piața românească de câteva luni. Mi-a spus o gestionară din Constanța. Fetițele mele dragi încă n-au venit. Mă apuc să citesc un articol din "Lumea".


Voi reveni.

bottom of page