Nasterea fetelor

5 ianuarie 1985

Anca s-a născut seara la ora 6 la spitalul orășenesc din Medgidia. În acea noapte am dormit împreună, adică ele sus, fiecare în patul ei, iar eu în parcul meu (parcul spitalului) pe un pat de frunze uscate de toamnă. 

Dimineața am văzut-o pe „mamica” și am plecat; apoi le-am vizitat din 2 în 2 zile. A fost o naștere grea. S-a intervenit cu bisturiul, apoi „mamica” abia se putea deplasa cu sprijinul mâinilor pe pereții holurilor.

Danuța s-a născut dimineața la ora cinci. Pe la ora 1 noaptea, Nicuța s-a sculat simțind că puiul nostru cu numărul de ordine 2 nu mai voia să aștepte. Afară ploua abundent. Am plecat pe la ora 2 la soacra-mea să chem la veghe Ancuței, că nu o puteam lăsa singurică, dacă noi plecam să facem o nouă creatură la cea mai înaltă tensiune, la granița vieții cu a morții. Mie nu îmi era foarte frică, dar o îmbărbătam pe drum, că va fi ușor, că nu va fi ca la Medgidia cu Anca. Nicuța a refuzat salvarea, a preferat să mergem pe jos. Am ajuns cu greu. Doamne, dar greul abia acum începea. Așteptarea cea mai apăsătoare din lume.

Voiam să dorm, să dorm și să mă trezesc peste câteva ore cu familia întreagă, adică să fim două perechi de suflete, 2 băieți și două fete. Dar după grele clipe de așteptare într-o cameră rece și pustie am auzit că prin vis un tipat mai matur și unul mai drăgălaș ca toate muzicile din lume. Am presimțit chemarea sângelui. Am ieșit repede afară, coplesit afară. Am schimbat câteva vorbe cu paznicul spitalului pe care-l cunoșteam. Dar gândul mi-era acolo. De ce nu vine nimeni să mă anunțe ceva? Presimțiri și banuieli sumbre îmi săgețau creierii și așa vlaguiți de supra solicitarea nervoasă. Apare după câteva minute (citește câteva ore, c-asa mi s-a părut c-ar fi trecut) Doamna Elzi zâmbitoare ca o mamă bună spunând: „Gata! Aveți încă o fetiță!”

Dar asta nu era suficient. Ea, cea mare cum se simțea? Bine, m-a asigurat mesagera, nu este niciun pericol. Totul a decurs normal. Încurajări. În realitate, a fost tot o naștere grea, cu intervenție la bisturiu. Dar a trecut cu bine. Fiind în Băneasa, au fost sechestrate acolo în spital 10-11 zile. Of, ce greu se mai nasc copiii!

Eram exact la tratativele mele secrete de angajare la IEELIF, că trebuia să merg și acolo, și la CAP Băneasa, și la fetele mele.

Am venit acasă dimineața. Am băut niște vin pentru fetița mea. Apoi am mers la CAP. Am dat în dimineața aceea bonuri de pâine la toți țiganii, necondiționat de nevoi sau merite.

Am telefonat la IEELIF, am cumpărat de la alimentară o licorare de cinstire a unei viețuitoare mici care abia începea, dar în drum spre CAP mi-am dat seama că îmi lipsește umbrela.

Am mers la poștă; nu era. Era în schimb la alimentară. Eram se pare distrat. Și fericit eram, chiar dacă băiatul meu era fetiță. Am ratat posibilitatea de a da țării un fotbalist de clasă mondială așa cum proiectasem, imediat ce Nicuța mi-a dat asigurări furnizate de o doamnă doctor de la circa, că după poziția fătului în pântec ar fi băiat și nu fată, și de asemenea de toate "Cunoscătoarele" în materie.

Important este că acum când scriu aici în casă aceste rânduri, Danieluța lângă mine în pat, guguiește și chițăie ca un îngeraș.

Celelalte două sunt la plimbare la mamaia Anica. Aoleu, te supărai. Stai așa, tătuțule!

Voi reveni!